„Dacă ne rugăm tot timpul, când ne mai ocupăm de treburile zilnice?” Pentru ca să se roage cineva aşa cum se cuvine, trebuie multă osteneală, luptă multă. Nu este cu putinţă imediat sau în scurt timp să-ţi îndrepţi mintea şi inima către Dumnezeu. Dar ce se dobândeşte în lume atât de uşor, de repede şi fără osteneală? Ce artă, ce ştiinţă, ce mângâiere duhovnicească? De aceea, să te rogi. Chiar dacă vezi în rugăciune multă osteneală, şi nici o mulţumire, să te rogi [în continuare] cu râvnă şi grijă. Să te obişnuieşti pe tine la rugăciune şi la convorbirea cu Dumnezeu. Să te osteneşti pe cât poţi să aduni şi să cercetezi gândurile tale răsfirate. Astfel, puţin câte puţin, rugăciunea ta va deveni din ce în ce mai uşoară. Vei începe şi tu să simţi o mângâiere dulce, iar dacă depui osteneală adevărată, Duhul Sfânt, văzând truda şi autenticitatea dorinţei tale, te va ajuta degrabă. Şi după ce intră înlăuntrul tău, te va învăţa rugăciunea adevărată. Dumnezeu ne cere să ne rugăm neîncetat (I Tesaloniceni 5, 17). Mulţi zic: „Cum este cu putinţă să ne rugăm neîncetat, de vreme ce vieţuim în lume? Dacă ne preocupăm doar cu rugăciunea, când vom împlini îndatoririle noastre şi ne vom ocupa de treburile noastre?”. Desigur că nu putem să facem rugăciune neîntreruptă în exterior, adică să stăm întotdeauna în stare de rugăciune, pentru că trebuie să şi lucrăm şi să împlinim multe alte nevoi ale noastre. Cel care simte, însă, sărăcia lui lăuntrică, nu va înceta să se roage, orice lucru ar avea. (Sfântul Inochentie al Moscovei) (Glasul Sfinţilor Părinţi, traducere de Părintele Victor Mihalache, Editura Egumeniţa, 2008, pp. 349-350)

Lepădarea de păcat doare, pentru că „salariul” pe care ni-l dă diavolul pentru slujirea păcatului este „pe loc” Să încerc un cuvânt legat de o întrebare pe care mi-a pus-o cineva astăzi: „Cum merge, maică, durerea produsă de un necaz împreună cu bucuria?”. Încerc un răspuns pentru că, de curând, citind un cuvânt al unui Părinte al Bisericii, s-a închegat în mine o înțelegere de multă vreme trăită fără cuvinte. Așadar: Plecând pentru ultima oară în Grădina Ghetsimani și spre Golgota, Îl auzim pe Mântuitorul spunând cuvinte care ne arată că sufletul Său era, cum și spune, „întristat până la moarte”. Și, în același context, sau cum am spune noi, cu aceeași stare sufletească, Îl auzim spunând ucenicilor: „Bucuria Mea să fie deplină în voi!”. Și-atunci te-ntrebi: Era trist sau era bucuros? Eu mă gândeam că, poate, El fiind Dumnezeu, era bucuros cu dumnezeirea și era trist cu omenitatea Lui. Nu, nu, dacă ar fi fost așa, noi n-am avea acces la bucuria pe care nu o alterează întristarea! Am fost atentă după aceea și am văzut că bucuria n-o ia nimeni de la mine, deși eu nu sunt decât un om păcătos... Așa am învățat să am încredere în bucuria mea și am văzut că nici o durere, nici un necaz nu-ți ia această bucurie. Și, eu pot să vă dau exemplu din viața dumneavoastră (acest gând l-am primit într-o clasă de liceu și era pentru ei, dar poate și aici o să prindă undeva): când ești îndrăgostit ești bucuros. Dacă în această vreme a bucuriei din dragoste plouă, te lovești, răcești, ți-a murit bunica sau mama și-a pierdut portmoneul, te întristezi. Ești trist pentru că și-a pierdut mama banii. Ești furios că plouă, dar ești bucuros că te iubește Măria, nu? Așadar, nimeni nu-ți ia acea bucurie că ești îndrăgostit, dimpotrivă, când o plângi pe bunica ta, faptul că ea te iubește și că tu o iubești te susține, te întărește. Adevărat, nu-ți poți trăi atunci bucuria deplin, dar bucuria e acolo, nu ți-o ia nimeni. Și pocăința la fel. Pocăința este la un nivel al sufletului nostru, bucuria la alt nivel. Care sunt „nivelurile sufletului”? Doar știți de la școală, nu? Omul, sufletul lui, lucrează pe trei „etaje”, să zic așa. Este „etajul” acesta al trupului, în care sufletul are grijă de digestie, de toate activitățile trupului. Aveți milă de el! Nu-l mai puneți toată ziua să mănânce, că are nevoie de timp să digere...! Nu mai mestecați gumă, vă rog! De trei ori e rău să mesteci gumă: o dată pentru că ai față de rumegător, și Dumnezeu te-a făcut cugetător… Că tare mai arătăm rău, maică… Ia dați-mi mie o gumă acum, să vedeți cum arăt, cum arată chipul lui Dumnezeu când îl silim să facă ce n-a fost făcut să facă! Doi: are multe substanțe – bine că nu sunt la televiziune, la radio, că pe mine mă cheamă la emisiuni și după trei, patru, cinci emisiuni nu mă mai cheamă, că le spun pe astea cu E-urile, cu alcoolul și nu mă mai cheamă, că încalc drepturile de reclamă... –, ei, sunt acolo, în acea gumiță, foarte multe substanțe dăunătoare, otrăvitoare. Și puteți vedea asta pentru că producătorii sunt obligați să scrie, dar noi nu citim, nu știm ce citim și mâncăm și ne mirăm că ne îmbolnăvim, și ne supărăm pe Dumnezeu, de parcă El ar fi făcut E-urile… Iar a treia nenorocire pentru sufletul nostru este că trupul nostru este zidit de Dumnezeu cu o sfântă rânduială, ca și Sfânta Liturghie, ca ierarhia cerească. Trupul are o rânduială sfântă, l-a făcut Dumnezeu Templu al Duhului Sfânt – ați auzit, nu? Să știți că e de-adevăratelea! E zidit așa de Dumnezeu și resfințit după cădere prin Mirungere. Atunci, acest trup a fost uns de părintele, și prin această ungere a coborât Duhul Sfânt. Da, da, Duhul Sfânt în persoană vine în această coșmelie. Și, să fim atenți, că depinde numai de noi dacă păstrăm și lucrăm împreună cu Duhul Sfânt sau Îl alungăm și alegem să fim capiște idolească. Când rumeg gumă, nu doar decad în rândul rumegătoarelor, ci mă închin idolului plăcerii și nesimțirii pe care mi-o aduce această rumegare… Vă rog să mă iertați cei care din neștiință ați făcut asta până acum. Așadar, să cunoaștem și să respectăm rânduiala sfântă a lucrării sufletului în trup. E o activitate extraordinar de complexă și foarte obositoare pentru sufletul nostru; foarte savantă… dacă ați ști ce se-ntâmplă acolo, cât e de minunat…! Dacă mâncăm fără rânduială, totul e dat peste cap. De aceea călugării sunt sprinteni, deși sunt hodorogi așa, ca mine… Ei respectă rânduiala, mai întâi ca pe ceva exterior, că deh!, ar mânca ei, daʼ cine-i primește în bucătărie, nu?! Apoi descoperă această rânduială în chiar trupul lor. Să ne întorceam la „etajele sufletului”. Așadar, avem o lucrare vegetativă a sufletului, biosul, cea care se ocupă de creștere, hrănire, metabolism, de toate activitățile noastre vitale pe care nu le putem controla prin voință. Cu puterea aceasta a sufletului noi, de fapt, comunicăm cu lumea creată: o mâncăm, o bem, o respirăm. Și cum lumea aceasta este făcută de Dumnezeu, ea este o mâncare gătită nouă de Dumnezeu, sau, cum minunat zicea un Părinte, este dragostea lui Dumnezeu făcută văzută și comestibilă pentru om. Noi mâncăm tot, ce nu mâncăm cu gura mâncăm cu ochii, nu? Apoi, există puterea pătimitoare a sufletului, psyché. În românește avem un singur cuvânt și pentru partea aceasta a sufletului și pentru sufletul întreg. Acest „etaj” este partea afectivă, iuțimea și pofta, dorințele și poftele noastre. Dorințele sunt formele văzute, simțite ale nevoilor noastre din adâncul cel neperceptibil. Ele aici se manifestă, în latura poftitoare a sufletului. Și avem și un stăpânel acolo, care e voința, care spune: „Asta da, asta nu, mai mult, mai puțin, deloc!”. Cu această putere a sufletului intrăm în relație cu semenii noștri, ceilalți oameni. Aici se află sediul afectivității noastre, aici avem noi simpatiile, antipatiile și toate celelalte sentimente care ne colorează sau ne pătează viața. Și, mai avem un „etaj”, o dimensiune, o putere a sufletului, de care de cele mai multe ori nici n-avem habar. E un „nivel” pe care mulți dintre noi nu-l îngrijim în nici un fel. Slavă Domnului că Sfânta Biserică, întocmai ca o mamă iubitoare, se ocupă de ea! Această parte a sufletului, cea mai adâncă, este duhul nostru. Duhul este puterea sufletului nostru prin care comunicăm, intrăm în relație cu Dumnezeu. Acolo vine Duhul Sfânt. Acolo vine Dumnezeu și luminează duhul nostru, îl hrănește și îi împlinește nevoile. Nevoile noastre de absolut acolo sunt: în duh. Nevoia de iubire absolută, de dreptate absolută, de frumusețe absolută – numai de Dumnezeu pot fi împlinite. Abia apoi se revarsă lumina și în și peste sufletul nostru, și în și peste trupul nostru, și, de aici, și peste lumea în care suntem și plinim cuvântul: „Omul sfințește locul”. Altfel, omul spurcă locul! Pentru că se răstoarnă lucrurile, și duhul, în loc să se hrănească cu Duh Sfânt, să se lumineze și să iubească absolut, se repede la Ionel sau la Măriuca și vrea ca Ionel sau Măriuca să fie ca Dumnezeu. Sau, dacă s-a dus la mănăstire, vrea ca maica stareță sau părintele stareț să fie ca Dumnezeu. De unde, bre?! Că ei sunt relativi, numai Dumnezeu e absolut! Iată păcatul: pornirea de a iubi lumea creată și cele din ea cu puterile duhului care sunt însetate de Dumnezeu. Când puterile însetate de absolut ale duhului parazitează, cum spunea un Părinte, puterile psihismului nostru, acesta va căuta în creație ceea ce numai Creatorul poate să-i ofere. Acestea sunt patimile numite sufletești. Apoi, puterile sufletului parazitează puterile trupului, căutând să se împlinească prin nevoile trupului. Noi, cică, avem dragoste pentru Măriuca, dar în loc să trăim această dragoste la nivel sufletesc, o trăim la nivel trupesc. Aia nu e dragoste, aia e o manifestare a dragostei și, ce e mai rău, este că putem mima gesturile prin care se manifestă dragostea pentru a obține plăcerea pe care o confundăm cu dragostea. Sau o facem pe ea să o confunde. Așa ajungem să simțim, în loc de bucurie, frică, neliniște, anxietate. Acestea nu sunt rele în sine, ele sunt, de fapt, semne că nevoile sufletului nu sunt împlinite. Și noi, în loc să ascultăm ce ne cer ele, ce ne spun, noi le închidem gura cu tranchilizante, cu alcool, cu ciocolată, cu prăjiturele, cu mâncare multă, cu muncă multă… Toate acestea sunt patimi. De ce? Fiindcă nu poți să-ți potolești frica mâncând ciocolată, nu poți decât să-ți mărești glicemia și colesterolul și nefericirea. Asta e rânduiala lui Dumnezeu. Așadar, să facem rânduială în sufletul nostru și după această rânduială să ne împlinim nevoile. În Biserică se face asta fără să ne explice neapărat cineva. Omul învață viața în Biserică așa cum învață copilul viața în familie. Bunica, mama creșteau în Biserică și le ducea „valul”, oameni buni, în Rai! Mă uitam astăzi la o mănăstire unde am fost și am zis: aici sunteți ca într-o mașină de spălat cu program, bre, vă bagă pe o parte așa cum sunteți și vă scoate curate pe partea cealaltă, că n-ai, maică, pe unde s-o iei, pentru că e rânduială sfântă și sfințitoare și tu ai aderat la ea, asculți de ea. Ei, așa curgea viața omului în Biserică în perioada ei filocalică (după cuvântul părintelui Sofronie de la Essex), în vremea în care omul creștea cu duhul în Biserică după sfânta rânduială: Biserica te lua în brațe de cum te nășteai: ea te boteza (nu era nimeni care să zică: stai să vedem ce optează!), te împărtășea, te spovedea, după aceea te cununa. Cum era să trăiești necununat? Te râdea satul, te făceai de râs în cartier. Cum era să nu te spovedești? Dacă nu te spovedeai, toată lumea știa că ai călcat strâmb, ai sărit gardul sau că ai omorât vaca aceea care a murit „spontan” în marginea satului, nu? Apoi îți făcea Maslu când erai bolnav, se ruga pentru iertarea sufletului tău dacă tu nu te pregăteai bine, apoi, te înmormânta și tu te mântuiai, cu mila lui Dumnezeu și cu lucrarea Bisericii, care se ruga și după ce plecai la Domnul. Noi, acum, trăim după rânduiala lui „lasă, că știu eu mai bine!” și nu ne mai ducem să ne spovedim, că ori nu avem păcate, ori nu avem timp, ori nu avem credință… Ca să ne ducem, trebuie să înotăm voinicește împotriva curentului! Să îndrăznim, maică, să intrăm în sfânta rânduială a Bisericii și să ne ducem la sfintele ei slujbe pentru ca duhul nostru să se hrănească și să se lumineze. Apoi, să ne și rugăm toată ziua, în orice moment, cu rugăciuni scurte ca: Doamne miluiește, Doamne ajută, Doamne iartă-mă! Acestea, spun Părinții, sunt pentru duhul nostru ca respirația pentru trup. Din păcate sunt mulți oameni care nu mai pot respira, sunt oameni cărora dacă le dai aer curat să respire, mor. Nu cunoașteți? Fumătorii! Măicuță, mor dacă nu le dai țigară! De ce mor? Fiindcă îi obligi să respire aer curat. Așa sunt și oamenii care nu mai respiră Duh Sfânt, mor dacă le zici să-L respire, dacă le zici să spună Doamne miluiește! Vor zice: „La ce bun să spun asta?”. Dar nu se rușinează și nu se întreabă nimic atunci când spun sau aud înjurături sau drăcuiri. E uluitor! Astăzi, din zece cuvinte, șase sunt cu „d…”! Și nu numai la supărare, ci auzi și „vai, lua-te-ar ăla, ce bluză frumoasă ai!”. Nu-ți vine să crezi! De ce s-o ia!? Că zice cu admirație, nu zice cu ciudă, să zici că vrea să-i ia bluza… nu! Vrea s-o dea necuratului și atât! O, Doamne iartă-mă! Nu ne dăm seama ce spunem, ăla chiar există și chiar ne ia! Mai vine câte o mămică la mine plângând: „Maică, nu știu ce e cu băiatul meu, parcă-i apucat de cel rău!”. O întreb: „L-ai dat vreodată la cel rău?”. „Ăhăhă, dinainte să-l fac!” „Ei, gata, l-a luat acum! Du-te și cheamă-l înapoi, du-te și te roagă să ți-l aducă Maica Domnului acasă.” Și să credeți, că Maica Domnului, săraca, împreună cu toți sfinții noștri aleargă pentru noi! N-ați auzit că Sfântului Spiridon i se rup papucii de cât aleargă după noi să ne aducă acasă? Să aveți nădejde! Să punem și noi acum început bun, că iată, începe postul, începe pocăința, ușile bucuriei sunt larg deschise! Sigur, nu va fi ușor. Lepădarea de păcat doare, pentru că „salariul” pe care ni-l dă diavolul pentru slujirea păcatului este „pe loc“! Plăcerea păcatului e imediată, pe când Domnul îți dă talanții, pleacă departe, vine și cere socoteala și abia apoi, dacă ai fost slugă bună și credincioasă, îți dă avansul bucuriei. Zice: „Acum intră în bucuria ta!“ și-ți dă bucuria, dar nu-ți dă „multele“ pe care le dorești decât mai târziu! Să ne dea Dumnezeu putere să intrăm în bucuria Lui cea sfântă și în ea să așteptăm cu credință și nădejde, împlinirea făgăduințelor Lui!

Catedrala Mitropolitană „Sfânta Cuvioasă Parascheva” din laşi Actul de naştere al edificiului este decretul domnitorului Ioan Sandu Sturdza (8 august 1826), însă piatra de temelie şi construcţia propriu-zisă se datorează râvnei şi ostenelilor Mitropolitului Veniamin Costachi. Începuturile Lucrările au început în anul 1833. Arhitecţii vienezi Johann şi Gustau Freiwald, tată şi fiu, au adoptat pentru noua biserică stilul neoclasic, întâlnit şi la alte biserici monumentale din ţări europene. S-a lucrat intens până în anul 1841, dar în 1842 Mitropolitul Veniamin a fost silit să se retragă din scaun şi lucrările au fost întrerupte. Totodată, au apărut probleme serioase în legătură cu rezistenţa turlei, din pricina greutăţii cupolei centrale de mari dimensiuni, şi timp de aproape 40 de ani biserica a rămas neterminată. Pe 23 mai 1857, bolta centrală s-a prăbușit, biserica rămânând într-o stare precară pentru următoarele două decenii. Sfântul Ierarh Iosif – Ctitorul La stăruinţele Mitropolitului Iosif Naniescu (1875-1902), autorităţile statului român independent hotărăsc reluarea lucrărilor. La 15 aprilie 1880 s-a pus cea de-a doua piatră fundamentală. Planurile sunt refăcute de arhitectul Alexandru Orăscu, rectorul Universității din Bucureşti, care a adăugat cele două rânduri de pilaştri masivi din interior. Se renunţă la cupola de mari dimensiuni, înlocuind-o cu un sistem de patru bolţi despărţite prin arce transversale. Pictorul bucureştean Gheorghe Tăttărăscu împodobeşte catedrala cu icoane şi elemente decorative care impresionează prin diversitate şi sensibilitate de influenţă renascentistă, noutăţi căutate de pictura bisericească românească în secolul al XIX-lea. Sfinţirea catedralei Sfinţirea catedralei, la 23 aprilie 1887, a fost o sărbătoare pentru întreaga naţiune. Familia lui Carol I, primul rege al României, şi-a legat numele de acest sfânt lăcaş prin donaţii de mare preţ, fiind pictată în tabloul votiv de la intrare. La un an de la sfinţirea catedralei din Iaşi, la Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi” s-a petrecut o minune, căreia noi, cei de astăzi, începem să-i înţelegem mai mult ca oricând semnificaţia. În urma incendiului din a treia zi de Crăciun din anul 1888, moaştele Sfintei Parascheva au rămas neatinse de foc. În acest context, Mitropolitul Iosif a hotărât mutarea moaştelor Sfintei Parascheva la Catedrală Mitropolitană la 9 ianuarie 1889 şi prin aceasta a început ceea ce avea să devină peste ani cel mai important pelerinaj din sud-estul Europei. Lucrările de restaurare Din 1997 şi până azi, se desfăşoară neîntrerupt ample lucrări de consolidare şi restaurare a Catedralei Mitropolitane din Iaşi. Lucrările au fost iniţiate de Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, şi continuă până astăzi prin purtarea de grijă a Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. Date de contact Adresă: Bd. Ştefan cel Mare şi Sfânt, nr. 16, Iaşi, cod 700064 Telefon: (+4) 0232 215 454şi (+4) 0731 500 205 E-mail: catedralamitropolitanaiasi@mmb.ro

Icoana Maicii Domnului „Muntele netăiat” Icoana Maicii Domnului „Muntele netăiat” este prăznuită pe 24 martie. Această icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu mai este numită și icoana Maicii Domnului „Muntele umbrit”. Icoana Maicii Domnului s-a aflat pentru aproximativ 250-300 de ani într-una dintre mănăstirile de monahi din Tver, până când a fost dăruită de stareț lui Cosma Volcianinov, unul dintre ctitorii mănăstirii. Icoana a fost transmisă în familia ctitorului din generație în generație, până când un strănepot al lui Cosma a considerat-o învechită și a aruncat-o într-un pod. Tânărul era cunoscut pentru insultele pe care i le aducea soției sale în mod repetat. Necăjindu-se tare, femeia și-a pus în gând să se sinucidă, într-o baie părăsită din casă. În drum spre baie, i s-a arătat un monah care i-a spus: „Unde te duci, tu nefericito? Întoarce-te în casa ta, caută icoana Maicii Domnului «Muntele umbrit», roagă-te înaintea ei și vei trăi în pace cu soțul tău”. Uimită fiind, femeia s-a întors acasă și a povestit familiei cele întâmplate. Aceștia chiar au mers și au căutat călugărul, dar acesta nu mai era. Femeia a căutat și a descoperit icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a curățat-o și a așezat-o la loc de cinste în casă. Spre seară (în ajunul Bunei Vestiri) au chemat preotul din parohie, povestindu-i cele întâmplate. Acesta a săvârșit apoi Priveghere de toată noaptea înaintea icoanei „Muntele netăiat”. Din acel moment, preotul a venit și a săvârșit anual rugăciuni înaintea icoanei în ziua de 24 martie. Pentru mai mult de 150 de ani, icoana s-a aflat în casa familiei Volcianinov. Ultimul membru al familiei Volcianinov, Ecaterina, s-a căsătorit cu George Ivanovici Koniaev, luând cu sine icoana Maicii Domnului, ca zestre de mare preț. Rugăciunile și privegherile au continuat și în casa Koniaev, pe 24 martie și 7 noiembrie (probabil, aceasta a fost ziua în care icoana a fost mutată de la mănăstire în casa lui Cosma Volchaninov). În 1863, soțul Ecaterinei, George Koniaev, a făcut demersurile necesare pentru a prezenta propunerea ridicării unei capele în cinstea icoanei Maicii Domnului „Muntele umbrit”, alaturi de un alt lăcaș de cult, în cinstea icoanei Maicii Domnului din Smolensk, a Sfântului Tihon și a Sfântului Macarie de Kaliazinsk. George (care a murit în 1868 la vârsta de 97 de ani) a dorit să doneze Bisericii icoana Maicii Domnului. El a spus: „Cred că cel mai bun loc pentru a adăposti icoana este o capelă construită lângă Biserica Icoanei Maicii Domnului din Smolensk, deoarece locul pe care se află biserica se numea înainte «Munte», fiind cel mai înalt loc din oraș. Aici era și locul de refugiu al tuturor, în vremuri de inundație. Deci, să se refugieze toți la mila Maicii Domnului, revărsată și prin această icoană”. La 15 iulie 1866, icoana a fost așezată în capela nou construită, târnosită a doua zi de Episcopul Antonie Staritsk. Astfel, s-a împlinit dorința familiei, ca icoana să se întoarcă, după ani de zile, în Biserică. După aceasta, icoana Maicii Domnului „Muntele netăiat” a fost trecută în sinaxarele ruse cu data de prăznuire 24 martie. Această icoană aparține tipului „Îndrumatoarea” (Hodighitria), în care Preasfânta Născătoare de Dumnezeu Îl ține pe brațul ei stâng pe Pruncul Hristos și arată spre El, ca o călăuză spre Dumnezeu. Specific acestei icoane este faptul că în mâna dreaptă Maica Domnului are reprezentat un munte pe care se afla o biserică. Numele icoanei are ca temei pasajul scripturistic din Daniel 2, 44-45. În cântările bisericești se face adeseori referire la vedenia Prorocului Daniel: „Bucură-te, de Dumnezeu Născătoare, pe care Sfântul profet Daniel mai înainte te-a văzut munte netăiat, din care S-a tăiat Piatra cea din capul unghiului...” (Mineiul pe ianuarie, ziua 27, Utrenie, Cântarea a VIII-a a Canonului Născătoarei de Dumnezeu). Icoana Maicii Domnului „Muntele netăiat” nu trebuie confundată cu icoana Maicii Domnului „Piatra Muntelui netăiată de mână”, care se regăsește pe iconostasul Catedralei Schimbării la Față din Solovki.

Pilda Zilei (24 Martie) Locul unde cerul se uneste cu pamantul Doi calugari afla intr-o zi ca exista un loc unde cerul se uneste cu pamantul. Dornici sa vada cum arata locul in cauza, decid sa ajunga acolo. Trec prin nenumarate greutati si ispite, dar dupa un timp ajung la locul dorit, in pragul unei usi. Cand o deschid se trezesc in chilia de unde au inceput calatoria.

Troparul Sfântului Cuvios Zaharia (24 martie)

Sfantul Cuvios Zaharia (Pomenirea mortilor) (24 Martie) Sfantul Zaharia a fost fiul lui Carion egipteanul. El si-a lasat copii si nevasta si s-a facut monah. Desi Zaharia era mai tanar decat cei mai multi frati de la Schit, el era plin de darurile Duhului Sfant, mai mult decat cei mai varstnici. El isi simtea intreaga fiinta inflacarata de dragostea Harului lui Dumnezeu. L-a intrebat Sfantul Macarie: "Cine este adevarat monah?" Sfantul Zaharia a raspuns: "Acela care se lupta zilnic sa implineasca Poruncile Dumnezeiesti." L-a intrebat Avva Moise: "Ce inseamna sa fii monah?" iar Sfantul Zaharia a raspuns, scotandu-si camilafca si calcand-o in picioare: "Aceasta inseamna sa fii monah. Nimeni nu poate fi monah care nu se lasa zdrobit ca aceasta camilafca." El a fost un mare luminator al pustiei egiptene, care a trecut la cele vesnice de tanar. Troparul Sfantului Cuvios Zaharia Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor si cu suspinurile cele dintru adanc ai facut ostenelile tale insutit roditoare; si te-ai facut luminator lumii, stralucind cu minunile, Zaharia, parintele nostru. Roaga-te lui Hristos Dumnezeu ca sa mantuiasca sufletele noastre.

Sfanta Evanghelie dupa Ioan 11 (1-45) Si era bolnav un oarecare Lazar din Betania, satul Mariei si al Martei, sora ei. Iar Maria era aceea care a uns cu mir pe Domnul si I-a sters picioarele cu parul capului ei, al carei frate Lazar era bolnav. Deci au trimis surorile la El, zicand: Doamne, iata, cel pe care il iubesti este bolnav. Iar Iisus, auzind, a zis: Aceasta boala nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu sa Se slaveasca. Si iubea Iisus pe Marta si pe sora ei si pe Lazar. Cand a auzit, deci, ca este bolnav, atunci a ramas doua zile in locul in care era. Apoi, dupa aceea, a zis ucenicilor: Sa mergem iarasi in Iudeea. Ucenicii I-au zis: Invatatorule, acum cautau iudeii sa Te ucida cu pietre, si iarasi Te duci acolo? A raspuns Iisus: Nu sunt oare douasprezece ceasuri intr-o zi? Daca umbla cineva ziua, nu se impiedica, pentru ca el vede lumina acestei lumi; Iar daca umbla cineva noaptea se impiedica, pentru ca lumina nu este in el. A zis acestea, si dupa aceea le-a spus: Lazar, prietenul nostru, a adormit; Ma duc sa-l trezesc. Deci I-au zis ucenicii: Doamne, daca a adormit, se va face bine. Iar Iisus vorbise despre moartea lui, iar ei credeau ca vorbeste despre somn ca odihna. Deci atunci Iisus le-a spus lor pe fata: Lazar a murit. Si Ma bucur pentru voi, ca sa credeti ca n-am fost acolo. Dar sa mergem la el. Deci a zis Toma, care se numeste Geamanul, celorlalti ucenici: Sa mergem si noi si sa murim cu El. Deci, venind, Iisus l-a gasit pus de patru zile in mormant. Iar Betania era aproape de Ierusalim, ca la cincisprezece stadii. Si multi dintre iudei venisera la Marta si Maria ca sa le mangaie pentru fratele lor. Deci Marta, cand a auzit ca vine Iisus, a iesit in intampinarea Lui, iar Maria sedea in casa. Si a zis catre Iisus: Doamne, daca ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit. Dar si acum stiu ca oricate vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu iti va da. Iisus i-a zis: Fratele tau va invia. Marta i-a zis: Stiu ca va invia la inviere, in ziua cea de apoi. Si Iisus i-a zis: Eu sunt invierea si viata; cel ce crede in Mine, chiar daca va muri, va trai. Si oricine traieste si crede in Mine nu va muri in veac. Crezi tu aceasta? Zis-a Lui: Da, Doamne. Eu am crezut ca Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit in lume. Si zicand aceasta, s-a dus si a chemat pe Maria, sora ei, zicandu-i in taina: Invatatorul este aici si te cheama. Cand a auzit aceea, s-a sculat degraba si a venit la El. Si Iisus nu venise inca in sat, ci era in locul unde Il intampinase Marta. Iar iudeii care erau cu ea in casa si o mangaiau, vazand pe Maria ca s-a sculat degraba si a iesit afara, au mers dupa ea socotind ca a plecat la mormant, ca sa planga acolo. Deci Maria, cand a venit unde era Iisus, vazandu-L, a cazut la picioarele Lui, zicandu-I: Doamne, daca ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit. Deci Iisus, cand a vazut-o plangand si pe iudeii care venisera cu ea plangand si ei, a suspinat cu duhul si S-a tulburat intru Sine. Si a zis: Unde l-ati pus? Zis-au Lui: Doamne, vino si vezi. Si a lacrimat Iisus. Deci ziceau iudeii: Iata cat de mult il iubea. Iar unii dintre ei ziceau: Nu putea, oare, Acesta care a deschis ochii orbului sa faca asa ca si acesta sa nu moara? Deci suspinand iarasi Iisus intru Sine, a mers la mormant. Si era o pestera si o piatra era asezata pe ea. Iisus a zis: Ridicati piatra. Marta, sora celui raposat, I-a zis: Doamne, deja miroase, ca este a patra zi. Iisus i-a zis: Nu ti-am spus ca daca vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu? Au ridicat deci piatra, iar Iisus Si-a ridicat ochii in sus si a zis: Parinte, Iti multumesc ca M-ai ascultat. Eu stiam ca intotdeauna Ma asculti, dar pentru multimea care sta imprejur am zis, ca sa creada ca Tu M-ai trimis. Si zicand acestea, a strigat cu glas mare: Lazare, vino afara! Si a iesit mortul, fiind legat la picioare si la maini cu fasii de panza si fata lui era infasurata cu mahrama. Iisus le-a zis: Dezlegati-l si lasati-l sa mearga. Deci multi dintre iudeii care venisera la Maria si vazusera ce a facut Iisus au crezut in El.

RUGACIUNEA DE SIMBATA Doamne lisuse Hristoase, Judecatorul meu Preadrept! Cunosc ca pacatele mele sint fara de numar. De aceea Te rog in aceasta zi, in care de Iosif si de Nicodim pus fiind in Mormint, Te-ai pogorit in iad cu Sfintul si Indumnezeitul Tau suflet si de acolo ai departat intunericul cu lumina Dumnezeirii Tale si ai adus bucurie nespus de mare stramosilor nostri, caci i-ai mintuit de sclavia cea cumplita si i-ai suit in rai. Ingroapa pacatele mele si cugetele mele cele rele si viclene, ca sa piara din mintea mea si sa nu se mai lupte cu sufletul meu. Lumineaza intunecatul iad al inimii mele, alunga intunericul pacatelor mele, si suie mintea mea la cer, ca sa ma bucur de Fata Ta. Asa Doamne, primeste umilita mea rugaciune ca o tamiie mirositoare, pentru rugaciunile iubitei Tale Maici, care Te-a vazut pe Cruce pironit intre doi tilhari, si de durerile Tale cumplite i s-a ranit inima; care impreuna cu ucenicii si cu mironositele Te-au pus in mormint, care a treia zi Te-au vazut inviat din morti si la inaltarea Ta Te-a vazut suindu-Te de la pamint la cer, insotit de Sfintii Tai Ingeri. Indura-Te, Doamne, si de cei vii si de cei raposati, pentru rugaciunile Sfintilor Tai, catre care zic si eu, nevrednicul: 0, fericiti servitori ai lui Dunmezeu! Nu incetati a va ruga Lui, ziua si noaptea pentru noi, nevrednicii, care pururea gresim cu atitea nenumarate pacate! Mijlociti pentru noi Darul si ajutorul lui Dumnezeu, pe care nu stim a-l cere dupa cuviinta. Nu incetati a va ruga, pentru ca prin rugaciunile voastre, pacatosii sa cistige iertare, saracii ajutorul, intristatii mingiiere, bolnavii sanatate, cei slabi la minte intelepciune, cei tulburati liniste, cei asupriti ocrotire, si toti impreuna Darul lui Dumnezeu, spre folosul cel sufletesc, in marirea lui Dumnezeu Celui in Treime laudat, Caruia i se cuvine cinste si inchinaciune in veci. Amin.

Iubirea din familie este temelia pentru împlinirea în viață și în veșnicie Natura esențală a unei familii este aceea că ea este întemeiată pe iubire, fiind o întrupare a iubirii existente între persoane. O familie nu se definește legal, nu se caracterizează prin asemănarea de vârstă, ocupații, gusturi sau de numărul de persoane din cadrul grupului. Ea se bazează pe iubirea reciprocă dintre soț și soție și pe iubirea dintre părinți și copii. Experiența iubirii familiale este diferită de alte expresii ale iubirii. Ea este existențială, în sensul că ‒ spre deosebire de iubirea romantică sau de devotamentul față de o anumită cauză, care necesită proclamare și explicare prin cuvinte ‒ iubirea familială nu e obligatoriu să fie verbalizată conștient. Mai mult decât atât, ea este o experiență universală, deoarece fiecare om aparține unui anumit fel de familie. Conceptul creștin de familie și de iubire familială are un caracter special. El este înrudit cu conceptul trinitar al lui Dumnezeu: o ființă umană nu poate exista complet singură. Ea devine pe deplin umană numai într-o relație de iubire cu alte ființe umane. (Sophie Koulomzin, Biserica și copiii noștri, traducere de Doina Rogoti, Editura Sophia, București, 2010, pp. 121)

Plânsurile Sfântului Efrem Sirul - Plânsul de Vineri seara Suflet necăjit se apropie la Tine, Sfinte Stăpâne, și cu lacrimi vorbește Ție pentru vrăjmașul cel pierzător, și cu smerenie cade, rugându-se Ție pentru împotrivnicul ce îl necăjește pe el. Deci, de vreme ce cu îndrăznire vine la Tine, auzi-l pe dânsul degrabă și, alergând la Tine cu dorire, cercetează-l pe el cu sârguință. Dacă-l vei trece cu vederea pe dânsul, necăjit fiind, va pieri; dacă vei zăbovi a-l auzi pe el, înconjurat fiind, se va pierde. Iar dacă pentru îndurările Tale îl vei cerceta pe dânsul, se va afla; dacă îl vei căuta pe dânsul, se va mântui; dacă îl vei auzi pe el, se va împuternici. Să nu îl treci cu vederea pe dânsul, ca să nu îl apuce vrăjmașul, căruia i-ai dat carte de despărțire și pe care l-ai alungat. Să nu pomenești întărâtările mele cele prea-rele cu care am întărâtat darul Tău, o, Stăpâne milostive, și să nu îmi faci după lucrurile mele, ci mai vârtos dăruiește-mi mie, păcătosului, puțină vreme, ca să aflu răgaz de pocăință adevărată, iubitorule de oameni, bunule. A suferit darul Tău multă mulțime de păcate și nelegiuiri ale tinereților mele și acum ar suferi și lepădarea, întărâtarea și obrăznicia. Eu însumi știu, Doamne, că Te-ai jurat asupră-Ți că nu voiești moartea păcătosului, ci mai vârtos să se întoarcă și să-l viezi pe dânsul, să se mântuiască de păcatele lui cu îndurările Tale. Darul Tău, Stăpâne, iubitorule de suflete, totdeauna biruiește cu ale sale milostiviri și îndurări, ca să miluiască și să mântuiască pe cei ce Te doresc pe Tine. El îmi cercetează inima mereu și, de va afla odihnă, intrând va locui întru dânsa; iar de nu o va afla pe dânsa curată, se depărtează îndată. Și iarăși îndurările Tale îl silesc pe el a veni și a mă cerceta pe mine, nevrednicul; iar eu, ticălosul, sunt de bună voie întors, iar nu după fire. Mă aflu pururea înalt-cugetător, molatic și viclean. Nu-mi păzesc mintea, din trândăvie, și vrăjmașul îmi pune în minte gânduri de viclenie, necurată desfrânare, frumusețe femeiască îmi îndulcește mintea și-mi întinează sufletul meu, și de multe ori întru fărădelegile mele de mai înainte mă aflu, zăcând ca într-o mlaștină în gândurile cele spurcate. Și venind darul Tău, întru inima mea află rea putoare, pentru gândurile cele spurcate, și îndată se depărtează, neaflând intrare să intre și să se sălășluiască întru mine precum voiește. Spală inima mea cu dulceață luminoasă, ca să-mi vin întru simțire, că m-a cercetat pe mine și nu a aflat intrare, ca așa să caute a o îndulci pe dânsa. Și știu că, de către însăși milosârdia silindu-se să mă miluiască, nu se va depărta de la mine cu totul. Milele și îndurările Tale se propovăduiesc pretutindeni prin Evanghelii, și prin Apostoli, și prin toate scripturile Sfinților Părinți și Dascăli. Eu - știind pilda curvarului, primirea lui Manase, a tâlharului, a lui Zaheu, a vameșului, a desfrânatei, a Cananeencei, a aceleia ce îi curgea sânge, a slăbănogului, a orbului, a fiicei lui Iair, a tuturor celor mai înainte scriși - venind către Tine, mă rog să-mi deschizi milostivirile Tale și să mă primești și pe mine. O, bunătate și iubire de oameni a lui Dumnezeu! Cum dorește și silește pe toți oamenii să se mântuiască! Cruță, Doamne, pe netrebnicul robul Tău. Cruță, milosârde Hristoase, Mântuitorule, zidirea Ta. Că de nu Tu, Doamne, mă vei înțelepți pe mine, ticălosul, și de nu-mi vei da mie luminare inimii, nu pot, din multa mea răutate, să-mi văd lenevirea mea și moliciunea. Ci, de vreme ce mă țin și mă biruiesc de amarul vrăjmaș care mă necăjește pe mine, de-a pururea voi striga cu lacrimi noaptea și ziua către bunătatea Ta, ca să mă izbăvești pe mine din cursele lui, caci în fiecare ceas își înnoiește asupra mea măiestriile sale; în fiecare ceas, cu gânduri curvești și cu pofte de dezmierdări îmi necăjește sufletul meu. Puterea Ta, Hristoase, care a certat valurile mării, să-l certe și pe dânsul, ca să se surpe de la mine, netrebnicul robul Tău; căci se sârguiește a-mi alunga gândirea de la îndulcirea și bună cugetare a poruncilor Tale. Trimite-mi, Stăpâne, darul Tău degrabă, ca să alunge de la robul Tău pe balaurul cel mare, împreună cu toate gândurile lui cele rușinoase, și rele, și viclene; fiindcă străpunsăturile săgeților lui s-au făcut putrede putrejuni întru inima mea. Și eu în tot chipul le ascund pe ele întru a mea nebunie. Doctorul cel bun strigă către mine; plăți nu caută, sângiuiri nu varsă. Pregetarea mea nu-mi îngăduie să mă duc către Dânsul. Vine El să mă tămăduiască pe mine și mă află mâncându-mi rănile mele. Când le-am mâncat, atunci mă căiesc, însă căința mea nu este adevărată. Dătător al tuturor vindecărilor și Părinte al îndurărilor, Tu ești singur bun și milosârd Dumnezeu, Cel ce dăruiești de-a pururea cele bune celor care cer de la Tine. Fiindcă eu însumi cu adevărat am ispitit adeseori nemăsuratele vindecări și dăruirile cele bune care mi se dăruiesc mie zi de zi. Nemăsurat este darul vindecărilor Tale, Stăpâne, și tuturor celor ce vin la Tine le dai vindecare; căci și rănile mele adeseori se tămăduiesc cu îndurările Tale; și iarăși putrezesc pentru a mea lenevire. Pentru acestea, fără de sfială, rog bunătatea Ta, suferitorule de rău, Doamne, ca să vină peste mine darul Tău, după obicei, și să-mi adune gândirea mea și să-mi vindece iarăși cumplitele mele răni. Căci iată, învăluirile și grijile vremii celei vremelnice mă apasă și mă fac fără de grijă de bunătățile Tale cele veșnice; ci Tu fii îndelung răbdător asupra mea. Nici Cerul, nici pământul nu vor putea să răsplătească cu vrednicie pentru vindecările și darurile Tale, că nu au cinste vrednică să îți răsplătească Ție. Prin lacrimi le dăruiești pe dânsele și prin plânsul amar dai desfătare veșnică. O, putere a lacrimilor, câte poți! Dăruiește-mi, Doamne, mie, nevrednicului robului Tău, lacrimi de pocăință ca să-mi spăl păcatele mele, ca să se lumineze inima mea, ca să șterg zapisul cel mare prin puține lacrimi și să sting prin puțin plâns focul care arde pentru mine; căci cei ce aici vor plânge se vor izbăvi de plânsurile cele veșnice. Căci iată, adun gândurile mele de pretutindeni și încă nu m-am slobozit de lucrările duhurilor celor rele și viclene ce vor să mă oprească pentru acestea în văzduh; încă nu am cunoscut greutatea mulțimii păcatelor mele; încă nu am fost slobozit de pricinile gheenei. Cele ce ma cufundă pe mine într-însa poartă încă roade întru mine și toate lucrurile ei se mișca întru inima mea; cei ce mă îneacă pe mine într-însa poartă încă roade în trupul meu. Până când eu, ticălosul, mă voi îmbăta fără de vin și mă voi lenevi de ale mele păcate, ca de unele străine? Ca un rob rău și viclean pe domnul sau, așa-mi bântuiesc și-mi vrăjmășesc eu singur mântuirea și, ca și cum vor lua alții ostenelile mele, așa nu voiesc să priveghez. Totdeauna întărât îndelunga răbdarea Ta. Inaintea ochilor am amaraciunea mea. Toate indelung le rabzi pentru multă bunătatea Ta. Dăruiește-mi mie, Doamne, doctorie de întoarcere, ca să-mi vindec rănile mele cele amare. Dăruiește-mi mie să intru în stadionul înfrânării. Dăruiește-mi mie ca întru umilința inimii să-mi trec toate zilele vieții mele. Luminează-mi ochii cei întunecați ai gândirii mele și păzește-o pe dânsa, ca să nu se întunece de către vicleanul vrăjmaș vederea sufletului meu; și dă-mi mie putere ca măcar o săptămână să lucrez în via Ta, fiindcă mi-am pierdut vremea vieții mele întru deșertăciune și în gânduri de rușine. Ceasul al unsprezecelea este al vremii vieții mele celei deșarte. Ocârmuiește, Doamne, corabia negustoriei mele și dăruiește-mi pricepere mie, prostului neguțător, ca să-mi neguțătoresc negoțul meu până am vreme. Căci și înotarea corabiei a ajuns la sfârșit. Mare viscol este și vremea mă cheamă pe mine, cel înalt-cugetător: Vino, arată-ți, leneșule, tot negoțul vieții tale. Și ceasul morții mă înfricoșează pe mine, ticălosul; căci ceasul despărțirii a venit înaintea ochilor mei și foarte m-am înfricoșat văzându-mi sărăcia mea. În loc să mă bucur, eu mai vârtos m-am înfricoșat, nefăcând vrednice lucruri după dar. Înfricoșată este cu adevărat, o, suflete, sosirea de față a morții celor împătimiți, și păcătoșilor, și trândavilor, și celor ce nu se sârguiesc să petreacă cu curăție întru această viață deșartă. Căci lucrătorii și nevoitorii cei desăvârșiti se bucură în ceasul despărțirii, văzând înaintea ochilor osteneala cea mare a nevoinței, a privegherilor, a ajunărilor, a metaniilor, a rugilor, a lacrimilor, a sacului lor. Saltă sufletul lor, căci se îndeamnă să se ducă la odihna din casa trupului; iar păcătosului ii este scârbă prea cumplită în ceasul despărțirii lui, căci vede înaintea ochilor lui lenevirea sa, neînfrânarea, trândăvia, materia multei agoniseli; însă nu i se ingăduie nicidecum să graiasca ceva, căci cu asprime pornește porunca. Câtă căința cuprinde atunci inima celui ce s-a lenevit aici de a sa mântuire! Cât este de mare chinul ascuns al sufletului său! Vai mie, suflete, vai mie! Pentru ce te lenevești de viața ta? Pentru ce cu răspândire petreci zilele vieții tale? Fără de veste se va face chemarea ta și ce vei face acolo, înaintea Divanului Judecătorului celui infricoșat, întru cele de aici lenevindu-te? Cum te fură pe tine vrăjmașul și nu pricepi? Cum te jefuiește pe tine de bogăția cea cerească și nu cunoști, înaltule și răspânditule? Îndelung răbdătorule, sprijinește-mă, Fiule al lui Dumnezeu, nepăcătoase Hristoase. Dăruiește-mi mie, Mântuitorule, cugetare de viața ce va să fie, că doar aș putea să nu am niciodată întru inima mea altceva afară de această cugetare, ca să împlinesc voile Tale. Măcar la bătrânețe fă-mă împreună lucrător al darului Tău, ca să neguțătoresc bine cu argintul pe care însuți mi l-ai dat mie, Împărate Ceresc. Cum oare voi putea să stau înaintea înfricoșatului Tău Divan eu, răspânditul și înaltul? Cum eu, nerăbdătorul și cel fără de roadă, mă voi afla împreună cu cei desăvârșiți, care au făcut aici rodul dreptății? Întru care petrecere mă voi cunoaște, când Sfinții se vor cunoaște unii pe alții întru cămările cele cerești? Cuvioșii, drepții, întreg-înțeleptii, smerișii, în lumina neapusă mergând; păcătoșii, cei răi, mândrii, trufașii, cei ce au benchetuit - în focul cel veșnic și nestins. O, suflete nepricepute, o, suflete nesimțite, o, suflete, cel ce ți-ai urât viața ta cea veșnică! Până când învăluirile te târăsc pe tine pe pământ? Până când răul obicei al gândurilor tale celor viclene te trage pe tine? Au nu știi că gândurile cele rele și viclene ca un nor întunecat se pun înaintea ta, ca să nu te trezvești către Dumnezeu? Și tu aștepți întru lenevire să zăbovească a veni Mirele cel ceresc; însă ca un fulger va face venirea de față a Lui. Nădăjduiești întru lenevirea ta că întârzie a veni sfârșitul tău, dar ca un fulger va veni la tine. Priveghează, o, suflete al meu, în ceasul războiului. Cucerește-te lui Dumnezeu, cu lacrimi rugându-te. Strigă din toată inima ta, strigă cu toată durerea inimii, ca să te afle pe tine întru întoarcere. Și îndată îți va trimite spre ajutor înger îndurat și te va izbăvi pe tine din războiul și din tulburarea vrăjmașului. Milostiv fii mie, Doamne, păcătosului, și desparte-mă de păcatele mele, și mă întoarce mai înainte de a veni înfricoșata Judecată și a mă lua pe mine nepregătit și rușinat; pentru solirile Preacuratei Stăpânei noastre, Născătoarei de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria, și ale tuturor Sfinților Tăi, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin!

Ce reprezintă iconostasul? Catapeteasma deschide o fereastră, prin ale cărei geamuri putem vedea ceea ce este dincolo de ele. Îi vedem pe martorii vii ai lui Dumnezeu. Dacă am distruge icoanele, fereastra s-ar acoperi cu zid. Cuvântul „iconostas” provine din greacă, de la είκον şi στασισ – susţinător de icoane sau tâmplă. „Catapeteasmă” este denumirea acelui zid sau perete acoperit de icoane şi făcut din lemn, piatră, marmură, cărămidă sau metal, care desparte cele două părţi principale din interiorul bisericilor ortodoxe - altarul şi naosul. Ea este de origine biblică şi aminteşte de perdeaua care despărţea Sfânta Sfintelor de Sfânta (III Regi 6, 21), atât la cortul Mărturiei, cât şi la templul iudaic din Ierusalim. Bisericele creștine vechi, atât în Răsărit, cât și în Apus, nu aveau tâmplă sau catapeteasmă. Acest grilaj scund de lemn, metal, piatră a fost făcut să împiedece intrarea laicilor în altar şi se numea cancelii (din lat. cancella = grilaj). Panourile care îl compuneau erau despărţite prin coloane legate în partea de sus printr-o grindă orizontală din acelaşi material, frumos sculptate. Trei spaţii libere, prevăzute în cancelii, permiteau clericilor să intre şi să iasă din altar. Intrarea din mijloc era acoperită cu o perdea, spre a împiedica privirile celor din naos să pătrundă acolo în timpul slujbelor. Cu timpul, în Răsărit, acest grilaj s-a făcut din lemn, piatră, marmură, fier și s-a înălțat. Pe el s-au așezat icoane, la început a Mântuitorului și a Maicii Domnului, apoi cele praznicare și ale sfinților Apostoli, apoi profeții, având în vârf Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul nostru Iisus Hristos.